Nu ştiu câţi dintre voi aţi ştiut, dar recent a fost lansată o campanie de susţinere a Fundaţiei pentru Copii Ronald McDonald în care puteai să fii premiat cu o pereche de şosete exact ca ale clovnului de la McDonald's. Ei bine, eu nu am participat la această campanie, însă Blogatu (aka Marius Ovidiu Călugăru) a organizat pe propriul său blog un concurs cu acelaşi scop. Cerinţa concursului a fost foarte simplă: "Care a fost cea mai memorabilă faptă la care ai fost martor/protagonist?".
Comentariul cu care m-am înscris la acest concurs a fost destul de complex, dar m-a ajutat să mă clases printre cei trei câştigători. Este un moment din viaţa mea pe care nu l-am mai povestit nimănui. Când eram în clasa a 9-a, la o activitate de voluntariat, am mers la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi. Eram foarte bine organizaţi, de aceea chiar şi cei mai mici dintre noi ar fi ştiut ce să facă în aglomeraţia aceea care nu făcea nimic altceva decât să ajute nişte suflete inocente. După ce am împărţit pachetele personal copiilor, ne-am făcut drum spre curtea şcolii. Cu toate acestea, înainte de a ieşi din şcoală, un tânăr de cel mult 18-19 ani mi-a atras atenţia în mod deosebit. Acesta se afla sub o scară din interiorul şcolii, stând lipit de perete şi plângând. Iniţial crezusem că fusese certat pentru o posibilă faptă rea, în schimb adevărul era altul. Ţinea în mână o monedă şi se strângea de genunchi ca şi cum şi-ar fi dorit ca cineva să îl îmbrăţişeze.
"Ce pot să fac cu un bănuţ? Nu am ce să fac cu el! Nu mă ajută cu nimic."
În speranţa că am reprodus în proporţie de 99% cuvintele acestuia, trebuie să recunosc faptul că aceste vorbe ţi se întipăresc în minte. Te schimbă ca om. Pe mine m-a schimbat. Scopul pentru care mă aflam pe atunci la acea şcoală era unul simplu. Ştiam că voi fi premiat cu o diplomă pentru participare, care în cele din urmă avea să mă ajute foarte mult la facultate sau chiar la locul de muncă. După ce am auzit acele cuvinte, mi-am dat seama că sunt un nimic pentru modul în care gândesc. M-am schimbat radical în privinţa viitorului. Mă gândeam doar la succesul personal şi la o viaţă perfectă. Stând şi analizând îndeaproape fiecare cuvânt mi-am dat seama că am o viaţă perfectă. Am o familie care mă iubeşte, sunt sănătos, am prieteni, am o casă doar a mea... ce mi-aş mai putea dori? De atunci nu mai pun preţ pe bani şi pe bunurile materiale. Sunt mulţumit cu ceea ce am şi nu mi-aş dori nimic mai mult. Totul a venit ca un pumn în faţă, atât de puternic încât să îmi schimbe perspectiva asupra vieţii. Regret faptul că nu aveam ce să îi ofer. Ştiam că îşi dorea o familie şi un loc unde să poată să fie fericit. Îmi doream să îl ajut atât de mult, dar era cu neputinţă să fac un asemenea lucru. Printre lacrimi, am plecat mai departe şi mi-am croit drum spre colegii mei de la celelalte clase, care de asemenea asistaseră la scenă şi erau la fel de înduioşaţi.
Cu acest comentariu, redat puţin altfel, am reuşit să câştig şosetele clovnului de la McDonald's. Acum, când mă uit la ele, parcă îmi este milă să le scot până şi eticheta. Nici nu ştiu dacă vreau să le port sau să le pun într-o ramă, drept dovadă pentru toate activităţile de voluntariat la care am participat din acel moment până în prezent. Sunt mândru de faptele mele şi nu aş putea să mă numesc altfel decât un erou. Toţi cei care sunt voluntari şi fac un gest spre ajutorarea celor mai puţin norocoşi pot fi numiţi eroi. În acest fel, fac un apel către toţi cititorii acestui blog şi îi îndemn să preia iniţiativa. Adu un zâmbet pe faţa unui copil, fii voluntar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu