De când a început liceul am tot observat că o mulţime dintre prietenii mei au început să aibă anumite vicii. Că la unii este vorba de ţigări, că la alţii este vorba despre dependenţa de telefoane, am început să găsesc un nonsens în toate aceste lucruri. Nu ştiu dacă este ceva la nivel psihologic, dar consider că până şi telefoanele au ajuns să fie nişte inutilităţi ale vieţii. Mă gândeam în urmă cu câteva zile cam cât de mult mi-ar plăcea să am un telefon super performant... şi cu toate că aş avea posibilitatea de a strânge o sumă considerabilă de bani pentru a-mi cumpăra un astfel de gadget, cu toată sinceritatea spun că nu doresc să îmi irosesc venitul pentru un asemenea lucru. Am ajuns la concluzia că îmi este de ajuns timpul pe care îl petrec în faţa computerului pentru a fi conectat cu ultimele noutăţi şi pentru a fi zi de zi blogger. Da, am şi eu un viciu... dependenţa de internet. Nu cred că mi-ar mai trebui un alt viciu.
Într-o altă ordine de idei, mergând astăzi cu mai mulţi prieteni la un magazin, unul dintre ei îşi aprinsese o ţigară. Pe lângă faptul că este un om dintr-acela care dacă îi faci vânt s-ar putea să mai şi zboare, mai şi fumează! Eu nu vreau să judec pe nimeni, dar m-am gândit foarte serios la posibilitatea de a fuma. În mod paradoxal, când m-am întors într-o zi de la liceu, am purtat o discuţie cu părinţii mei pe baza acestui subiect. Cu părere de rău trebuie să recunosc, am fumat de două ori în viaţa mea, dar nu am făcut-o în mod intenţionat, întrucât am fumat când eram mic şi nu ştiam să deosebesc încă răul de bine. În orice caz, de atunci şi până acum este o perioadă foarte lungă şi cu siguranţă nu mai reprezintă nimic pentru mine. Terminând discuţia despre ţigări, am spus în glumă dacă mi-ar da voie (părinţii mei) să fumez. Fără niciun semn de ironie sau orice alt detaliu care ar fi putut să denote o minciună, mi-au dat undă verde să fac ce vreau. Părinţii mei mi-au dat posibilitatea de a alege dacă vreau să fumez sau nu, lucru care pe mine m-a şocat. Adevărul este că ştiam cam câtă încredere au în mine, întrucât sunt foarte responsabil şi ştiu că nu mi-aş distruge viaţa pentru nimic în lume. Şocul de pe faţa mea s-a putut citi imediat, întrucât nu mă aşteptam la un asemenea răspuns. Cu toate acestea am spus "pas" şi am refuzat să iau în calcul orice posibilitate de a mă apuca de fumat.
Ceea ce vreau să subliniez în această postare este că am ajuns să mă plictisesc foarte mult de telefoane şi să cred că sunt la fel de inutile ca ţigările. În momentul actual deţin un Samsung cu tastatură qwerty şi se descurcă foarte bine pentru ce am eu de făcut. În ceea ce priveşte ţigările, nu ştiu ce anume m-a ţinut departe de ele atâta vreme, dar îmi pare bine că mă menţin pe o singură linie şi am grijă să aleg doar ce este mai bun pentru mine şi sănătatea mea. Pe de altă parte, chiar nu pot să îi înţeleg pe cei care fumează, pentru că, una peste alta, pun pariu că nu mulţi au acordul părinţilor de a fuma, deci o fac pe cont propriu. Acest lucru implică propria voinţă, în condiţiile în care eu am şi acordul părinţilor să fumez şi cu toate acestea... nu o fac! Sunt eu dereglat sau este ceva stricat? Mă gândeam că poate este lipsă de respect de sine sau încredere personală. În fine, mi-ar plăcea să ştiu că ţigările nu există şi că am dormit toată această perioadă, visând că de fapt există tutun şi multe alte droguri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu