sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Cazare ca la Joe acasă pt. 2

Mai ţineţi minte prima parte de la această postare? Desigur că vă aduceţi aminte! Iată că prietenul meu a reuşit în sfârşit să se întoarcă acasă... după două săptămâni..! Acum mă simt mult mai bine şi mult mai relaxat din pricina acestui lucru. Mi-a făcut plăcere să îl las să locuiască sub acelaşi acoperiş cu mine, a fost o experienţă foarte amuzantă, deşi a recunoscut că s-a acomodat cam greu la început. Odată întors acasă, el a putut observa că întreaga lui cameră fusese schimbată într-o creşă pentru copii. Într-un colţ al camerei se aflau două paturi pentru copii, unul mai vechi şi unul recent cumpărat. Îl ţinea minte doar pe cel care îl cumpărase chiar el, însă nu ştia de unde apăruse şi celălalt pătuţ. Dacă vă întrebaţi de unde ştiu eu toate aceste detalii, ei bine pot să vă spun că am vorbit cu el toată ziua. De această dată a fost momentul ca el să mă primească drept gazdă în propria casă. Dormitorul era destul de răvăşit din cauza oaspeţilor care abia plecaseră. Îşi ridică de pe jos hainele mototolite şi le aruncă cu indiferenţă pe unul dintre scaunele ce se aflau lângă biroul său. Se uită apoi o perioadă la pătuţul vechi din camera sa şi se îndreptă mai apoi la mine zicând:
- Frate, ăsta este pătuţul meu! În ăsta obişnuiam eu să dorm când eram mic. Dar ştiam că ai mei l-au aruncat pe când am împlinit vârsta de cinci ani. Cum este posibil?!
Se aplecă deasupra pătuţului şi ridică o pernă mică. O scutură puţin şi apoi o mângâie cu melancolie. Dintr-un mic buzunar al pernuţei, spun buzunar pentru că pernuţa avea forma unui cap de ursuleţ, iar gura era un fel de buzunar; scoase o scrisoare. Începu să citească întreg conţinutul:
"Îţi mulţumim foarte mult pentru bunătatea de care ai dat parte şi pentru faptul că ne-ai primit în camera ta. Ne cerem scuze dacă am stat mai mult decât ar fi trebuit... şi chiar nu ne-am fi dorit să te sâcâim... însă adevărul este că ne-a fost foarte dor de voi. Vă aşteptăm cu drag pe la noi şi te rog să accepţi micul nostru cadou care se află chiar în spatele acestei hârtii. Mulţumim!"
Pe fundul plicului se găsea o fotografie cu prietenul meu şi bebeluşul care îi făcu timp de câteva zile capul toacă. Acesta zâmbi şi puse fotografia pe birou lângă mai multe fotografii de familie.
În cele din urmă s-a dovedit că această experienţă l-a ajutat foarte mult. Pe lângă faptul că a reuşit să se relaxeze şi să se distreze pe cinste cu mine, a devenit o persoană mult mai calmă şi răbdătoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu