Voluntarii de
astăzi sunt echivalentul partizanilor de acum câteva decenii când umanitatea
lupta pentru libertate, solidaritate, integritate şi bunătate! Încă de mici
suntem învăţaţi din Evanghelie că trebuie să iubim şi să fim milostivi cu cei
din jurul nostru, dar şi cu cei neputincioşi. „Precum
voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei
ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”(Luca 6, 31-36).
Înaintând în vârstă, oamenii sunt
denigraţi de la această idee şi îşi schimbă percepţia asupra lumii. Vieţile lor
devin din ce în ce mai mizerabile şi negre datorită comportamentului şi a
modului de gândire a fiecărui individ sau chiar a maselor de oameni.
Sentimentul pe care îl au cei mai
mulţi atunci când se implică în acte de caritate şi voluntariat pentru prima
oară este unul de bucurie şi împlinire, însă acesta se schimbă în timp în
indiferenţă şi plictiseală. Voluntarii
trebuie să fie oameni simpli, buni şi sinceri cu propria persoană cât şi cu cei
din jur. Răsplata cea mai mare pe care o poate avea un voluntar atunci când
se implică în acţiuni de caritate este reuşita unei fapte bune şi respectul pe
care îl dobândeşte de la cei pe care i-a ajutat.
Lev Tolstoi spunea că: „Nu este măreție acolo unde nu este
simplitate”. Ţinând cont de acest principiu, voluntarii nu ar trebui să se
gândească niciodată la o răsplată, ci la binele făcut. Deşi nu mulţi sunt cei
care se implică în astfel de activităţi, credinţa şi nădejdea nu trebuie să
părăsească sufletul voluntarilor, ba chiar să nădăjduiască în continuare că
există o „armată” nevăzută a voluntarilor undeva, pregătindu-se să „atace”
oricând.
În interior, noi toţi suntem voluntari, direct sau indirect. Fie că am
ajutat cândva o femeie în vârstă din propria iniţiativă să coboare scările unei
clădiri, fie că am salvat un animal de la moarte, în interiorul nostru se află
acel gram de speranţă care ne motivează să facem bine. Dacă am şti să folosim
în mod intenţionat acel gram de speranţă, am reuşi în sfârşit să îndreptăm
balanţa dintre bine şi rău spre extrema pozitivă.
Astăzi, ca nici o altă dată, avem în sfârşit puterea de a face bine şi
de a îndrepta greşelile făcute de înaintaşii noştri. Calităţile importante ale unui
voluntar ar trebui să fie dominante în raport cu aspectele negative ale
acestuia. Este inpropriu spus că voluntariatul este o acţiune, ci mai degrabă,
voluntariatul este o obligaţie pe care fiecare dintre noi o avem faţă de semeni
la un moment dat. Precum Mesia ajuta oameni acum două mii de ani, iar apostolii
salvau sufletele neştiutorilor şi propăvăduiau creştinismul, noi ar trebui să
facem acelaşi lucru în legătură cu această activitate. Ar trebui să distrugem
orice barieră, să trecem de orice graniţă şi să contribuim cu toţii la
construirea unei lumi mai bune. Voluntarul este eroul ascuns al suferinzilor,
eroul puternic şi sufletist.
Sufletul voluntarului nu trebuie să fie întunecat, ci trebuie să fie
deschis, mulţumitor şi mândru de faptele săvârşite, dar totodată foarte hotărât
şi pregătit pentru a face sacrificii. Astfel concluzionăm că, deşi mândria este
cel mai mare păcat al omenirii, răsplata noastră va fi înzecită atunci când ne
vom termina „misiunea” şi că în final ni se va ierta păcatul de a fi mândri de
noi, de ceea ce am făcut şi de moştenirea pe care am lăsat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu